O scurtă istorie a egalității de șanse

Ca temă generală, de la Montesquieu, Marx sau Durkheim, „egalitatea” ocupă un loc foarte important în sociologie, dar și în științele politice sau filosofie.

Diferențele dintre bărbați și femei, sub diferitele sale aspecte, reprezintă o problematică mereu actuală. Literatura de specialitate a căutat să analizeze modalitatea în care se distribuie puterea între bărbați și femei în funcție de vârstă, orientare sexuală, etnie sau alte variabile, să explice sau să înțeleagă rolul diversității culturale sau interdependențele dintre reprezentările culturale și politic.

Vremurile îndelungate de opresiune masculină și dictatura bunului plac al arhaicului pater familias, au umplut, așa cum era și firesc, rezervoarele de ură ale psihicului femeii; tratată fie ca simplu obiect sexual, fie ca mașină de gătit, fie ca îngrijitoare de copii, obiect al marginalizării politice, veșnic refuzată carierei intelectuale, femeia și-a găsit adăpostul sub stindardele asociațiilor feministe, adepte ale discursului extremist, fapt de natură a-i transforma, treptat, pe bărbați în „marii perdanți”, după expresia lui Pascal Bruckner.

În anul 1792 Mary Wollstonecraft a publicat prima lucrare în care se cerea apărarea drepturilor femeii în societate. Lucrarea este un adevărat program de apărare a drepturilor femeii ce consideră că acestea sunt „un agent al schimbării” la nivelul întregii societăți. Studii privind statutul femeii în țările în curs de dezvoltare au fost realizate sau sprijinite de Amartya Sen, laureat al premiului Nobel in economie în anul 1998. Feminismul ca și concept caută să explice și să aducă în conștiința publică relevanța diferenței de gen și/sau a diferenței de sex dintre femei și bărbați.

Teoria feministă a cunoscut o serie de etape de dezvoltare, de la paradigma egalității (ce urmărește, în principal, să elimine dezavantajele femeii) la cea a diferenței sexuale (ce subliniază necesitatea înlocuirii unui sistem care favorizează, prin natura sa, valorile masculine) și, respectiv, paradigma deconstrucției, care urmărește să creeze un echilibru între primele două abordări. Această paradigmă recunoaște diferențele între bărbați și femei dar accentuează necesitatea asigurării șanselor egale de afirmare a femeilor în societate.

Excluziunea socială și incluziunea socială

Conceptul de excluziune socială este de dată mai recentă în sfera cercetării sociale. El a avut o evoluție independentă de consacratul termen de „sărăcie”, fiind legat de ideea de drepturi ce decurg din calitatea de cetățean al unei țări. Dacă sărăcia a fost definită, inițial, în raport cu venitul, excluziunea socială a fost definită în raport cu drepturile sociale, cum este dreptul la muncă, la locuire, la servicii de sănătate, la educație. Unii autori consideră sărăcia un efect al proceselor de excluziune socială, și nu excluziunea ca punct-terminus al procesului de sărăcire.

Oricum, relația dintre cele două concepte este de intercondiționare. În prezent, conceptul de excluziune socială este tot mai frecvent preferat clasicului termen de „sărăcie”, asemenea sintagmei „promovarea incluziunii sociale”, care o înlocuiește treptat pe cea de „măsuri de combatere a sărăciei”.

Această schimbare de termeni, aparent simplă, este rezultatul a mai bine de un secol de cercetări și dezbateri privind fenomenul sărăciei. Sub presiunea procesului globalizării, acestea sunt forțate să conveargă spre indicatori și măsuri transparente, ușor de transformat în obiective ale programelor de guvernare.

Incluziunea socială reprezintă situațiile în care oamenii care sunt săraci sau au alte probleme participă la viața societății. Incluziunea socială este opusul excluziunii sociale.

O societate incluzivă presupune un echilibru între drepturile și obligațiile individuale, dar și creșterea coeziunii sociale. Parte a strategiei sociale la nivelul Uniunii Europene, incluziunea socială a fost recunoscută ca obiectiv comun al statelor-membre la summit-ul de la Lisabona, 2000. Odată cu summit-ul din decembrie al aceluiași an, care a avut loc la Nisa, obiectivul incluziunii sociale a devenit parte integrantă a planurilor naționale anti-sărăcie.

Obiectivele comune, statuate în planurile naționale de luptă împotriva excluziunii sociale și a sărăciei sunt:

• promovarea participării la muncă și accesul la toate resursele, drepturile, bunurile și serviciile;
• prevenirea riscului excluziunii sociale;
• inițiative pentru grupurile cele mai vulnerabile;
• mobilizarea tuturor actorilor.

Promovarea diversității

Teoria culturii este considerată a fi extrem de complexă, fiind construită pe ideea privind modelele culturale care pornesc de la o anumită percepție, semnificație, misiune atribuită culturii. Cultura poate fi reprezentată sub forma unor structuri inteligibile, încărcate de o realitate care se poate cunoaște, învăța, transmite. Cultura trebuie privită ca fiind un produs al activității omului, al individului uman care privește critic atât natura cât si societatea.

Perspectiva antropologică abordează conceptul de cultură din perspectiva unei lumi umane, nevoia reproducerii sociale pe care indivizii umani doresc să o asigure. Pentru a înțelege diversitatea culturii și lanțul ei neîntrerupt de transformări, trebuie înțeleasă și acceptată descrierea culturii ca fenomen organic. Comparația culturii cu un organism viu este o expresie unei analogii proprii modului de gândire uman.

Cultura este asociată existenței sociale, dar nu trebuie redusă la o explicație de tip strict sociologic.

Trebuie luate în considerare următoarele aspecte, ca fiind elemente esențiale pentru studiul culturii:

• Relația dintre tradiție și inovație este prezentă în cele mai vechi forme culturale.
• Cultura trebuie înțeleasă ca o entitate vie, o trăsătură fundamentală care face societatea în care trăiesc oamenii, să fie conștient umană.
• Încercarea de a înțelege sensurile actuale ale culturii, apropierea de alte culturi, conștientizarea propriilor valori culturale.
• Cunoașterea si familiarizarea indivizilor cu sensurile conceptului de cultură la dimensiunile lumii actuale.

Impactul noutății pe care democrația occidentală a impus-o este extrem de mare, iar democratizarea redefinește rolul culturii. De aceea, cultura modernă trebuie să conțină elementele definitorii ale democratizării în sine, dar și căile necesare pentru transpunerea lor în practică.

Trecerea de la o democrație normativă prin crearea mijloacelor politice de realizare a accesului unor categorii tot mai largi de cetățeni, a devenit o realizare a acestor ultime decenii. Democratizarea culturală are în vedere și noțiunea de religie, de aici decurgând o serie de implicații majore în gândirea unui popor și în ceea ce privește existența propriilor obiceiuri, ritualuri, tradiții și datini.

Diversitatea culturală implică schimburi, inclusiv prin intermediul comerțului de bunuri și servicii culturale. Implică de asemenea ca un astfel de comerț să fie echilibrat, astfel încât să permită conservarea și promovarea diverselor manifestări culturale din lumea întreagă.

Modelul cultural românesc este considerat a fi un model modern, un model reformist. Este unanim recunoscut și acceptat faptul că reformele trebuie să vină din interiorul societății civile, tocmai pentru ca societatea românească să devină conștientă de modernitatea ei, încercându-se, în același timp și perfecționarea ei.

Tipuri de discriminări în România

Discriminarea după gen

Contextul românesc arată că în domeniul muncii există o segregare pe sexe a ocupațiilor, observându-se că cele în care predomină femeile sunt, în general, mai prost plătite. Bărbații joacă un rol esențial în asigurarea progreselor către egalitatea de gen, inclusiv prin repartizarea egală a responsabilităților de îngrijire a persoanelor aflate în întreținere, aceasta fiind una dintre condițiile preliminare pentru participarea egală a femeilor pe piața forței de muncă. Crearea unor cadre instituționale și, dacă este cazul, legislative care să le garanteze atât femeilor, cât și bărbaților o veritabilă libertate personală de alegere în ceea ce privește concilierea vieții profesionale cu viața de familie și viața privată oferă avantaje ambelor sexe și reprezintă o modalitate de a avansa realizarea practică a egalității de facto între femei și bărbați.

Discriminarea după orientarea sexuală

Din punct de vedere juridic, situația din România poate fi considerată stabilă, însă discriminarea lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor și a persoanelor trans-gender este o realitate prezentă în domenii precum serviciile publice, relațiile de muncă, comportamentul și practicile angajaților din unele instituții, reflectarea în mass-media, chiar și în relațiile de familie. De asemenea, există prejudecăți și stereotipuri privind persoanele trans-gender din România, acestea fiind considerate anormale de majoritatea românilor.

Discriminarea după orientarea sexuală are la bază următoarele fenomene:

• Intoleranța față de persoanele cu altă orientare sexuală decât cea convențională;
• Dificultățile întâmpinate în auto-acceptarea identității sexuale, ce au ca efect lipsa vizibilității  personale și sociale a persoanelor trans-gender;
• Excluziunea socială a persoanelor cu altă orientare sexuală, în special a persoanelor trans-gender;
• Violența împotriva membrilor comunității trans-gender din România și atitudinea intolerantă față de aceștia;
• Prezența în mass-media a stereotipurilor și prejudecăților referitoare la comunitatea trans-gender din România.

Discriminarea după vârstă

În România este discriminată populația vârstnică, principalele probleme datorându-se:

• Dificultăților de percepere de către societate a persoanelor vârstnice ca reprezentând o importantă resursă culturală și profesională;
• Slabei conștientizări de către societate a importanței îmbătrânirii active ca element de bază în asigurarea egalității de șanse pe parcursul întregii vieți;
• Accesul redus al femeilor de peste 55 de ani pe piața muncii;

Discriminarea persoanelor cu dizabilități

Accesul la educație, asistență medicală, încadrarea în muncă, transportul public, condițiile de locuit și de mișcare în mediul fizic reprezintă domenii deloc sau insuficient rezolvate de autoritățile publice locale. Principalele probleme cu care se confruntă persoanele cu dizabilități sunt:

• Accesul scăzut la servicii sociale specializate;
• Accesul scăzut pe piața muncii;
• Accesul scăzut la orice formă de educație, din cauza inexistenței unui sistem de educație timpurie pentru copilul cu handicap, a mentalităților învechite ale profesorilor, precum și a lipsei accesibilizărilor mediului fizic și informațional  în sistemul de învățământ;
• Accesul persoanelor cu handicap locomotor în mijloace de transport în comun.

Discriminarea după etnie

Conform recensământului din anul 2011, populația minoritară reprezintă un procent de circa 11% din totalul de 20,1 milioane de locuitori. Cea mai importantă minoritate din România este cea maghiară – 1,23 milioane de locuitori (circa 58,9% din totalul minorităților), fiind urmată de minoritatea romă – 0,62 milioane (29,8% din minoritari). În total, există 20 de minorități naționale în România, iar discriminarea lor are următoarele cauze:

• Discrepanțele notabile între capacitatea de organizare și acțiune a organizațiilor minorităților naționale;
• Slaba reprezentare a femeilor și a tinerilor aparținând minorităților naționale în viața publică;
• Persistența unor stereotipuri negative referitoare la unele minorități naționale în opinia publică și în mass-media;
• Insuficienta promovare a identităților multiple și a diversității etnoculturale, lingvistice și religioase, ca fundamente ale coeziunii în societatea actuală;
• Existența unui sistem patriarhal și a unor norme comunitare care nu permit femeilor rome dezvoltarea unei cariere profesionale;
• Formele multiple de discriminare cu care femeile rome se confruntă în accesul la bunuri și servicii, precum și la furnizarea serviciilor.