Confecționer - Suport de Curs - 02

Principii de Organizare a Activității și a Locului de Muncă

2.1 Organizarea activităţii productive

Locul de muncă reprezintă spaţiul sau suprafaţa în care un executant sau un grup de executanţi transformă obiectele muncii, în conformitate cu un scop prestabilit, utilizând metodele cele mai adecvate şi beneficiind de o dotare tehnică corespunzătoare.

Clasificarea locurilor de muncă:

  • După numărul de executanţi, locurile de muncă pot fi: individuale şi colective
  • Din punctul de vedere al metodelor de muncă folosite şi al dotării cu mijloace de muncă, locurile de muncă sunt: manuale, manual-mecanice, semiautomatizate şi automatizate.

De asemenea, acestea pot fi dotate cu un utilaj sau cu mai multe utilaje; pot fi fixe sau mobile, de transformare sau de servire.

Principii şi reguli de organizare a muncii

Organizarea locurilor de muncă şi studiul muncii presupun analiza critică a tuturor factorilor care concură la îndeplinirea obiectivelor stabilite fiecarui executant ( cei „5M”) :

1. Muncitorul

2. Mijloacele de muncă

3. Mediul

4. Metodele

5. Materiile prime

La baza acestei abordări stau obiectivele locului de muncă cu privire la productivitate; consum de resurse; utilizarea fondului de timp; costuri; calitatea prestaţiilor; rezultate obţinute.

Optimizarea tuturor elementelor se poate realiza urmărind aplicarea principiilor de economisire a mişcărilor îndreptate către corpul omenesc, precum şi organizarea locului de muncă.

Principiile de economisire ale mişcărilor aplicabile corpului omenesc sunt următoarele:

1. Mâinile să înceapă şi să termine mişcările în acelaşi timp.

2. Mâinile să nu rămână inactive în acelaşi timp, decât pe perioada repausului.

3. Mişcările braţelor trebuie să fie simetrice şi simultane.

4. Mişcările trebuie să pună în mişcare cele mai mici mase musculare posibile.

5. Mişcările continue sunt preferabile celor cu schimbari bruşte de direcţie

6. Dobândirea unui ritm de muncă este esenţială pentru executarea uşoară şi automată a muncii.

În ceea ce priveşte organizarea locului de muncă, se vor avea în vedere următoarele principii:

  • Toate mijloacele de muncă trebuie să aibă un loc fix şi bine definit.
  • Materialele trebuie să fie aşezate cât mai aproape şi cât mai în faţa muncitorului.
  • Materialele şi sculele trebuie dispuse astfel încât să se respecte o ordine logică a succesiunii mişcărilor.
  • Executantului i se vor asigura cele mai bune condiţii de iluminat.
  • Fiecare executant trebuie să aibă un scaun de dimensiuni care să-i asigure o  poziţie corectă în muncă.

Factori de influenţă ai caracteristicilor psihoergonomice ale unui loc de muncă

 

2.2 Organizarea muncii în echipă

Echipa este un grup constituit pentru îndeplinirea unor sarcini organizaţionale concrete şi care acţionează unitar, sub conducerea unui manager.

Munca în echipă se caracterizează prin calitatea oamenilor şi a relaţiilor interpersonale / organizaţionale de a munci împreună în vederea realizării unui scop comun. Aceasta presupune comunicarea deschisă, onestă şi directă, capacitatea de a scoate la iveală problemele şi de a rezolva conflictele, înţelegerea personalităţii, respectiv a emoţiilor şi sentimentelor celorlalţi.

Munca în echipă este o competenţă care se regăseşte în cerinţele pentru aproape fiecare post disponibil într-o firmă.

Comportamente care demonstrează această competenţă:

  • Manifestarea interesului pentru stabilirea contactelor cu colegii;
  • Interacţionarea în mod eficient cu angajaţii în diferite situaţii;
  • Înţelegerea rolului fiecărei persoane în grup;
  • Concentrarea pe obiectivele echipei, nu doar pe obiectivele personale;
  • Respectarea drepturilor şi convingerilor altora;
  • Manifestarea empatiei: asculţi şi înţelegi nevoile şi sentimentele celor din jur;
  • Aprecierea şi recunoaşterea participării active la realizarea unei acţiuni;
  • Încurajarea discuţiilor deschise, împărtăşirea ideilor şi sugestiilor cu colegii.

A fi eficient într-o echipă înseamnă a fi capabil de :

  • a lucra şi contribui la atingerea unui set de scopuri şi obiective ale echipei.
  • a recunoaşte  competenţele şi punctele forte ale celorlalţi a demonstra  iniţiativa şi contribui la obţinerea  rezultatelor.
  • a manifesta promptitudine în ajutarea celorlalţi membri ai echipei să obţină rezultate.
  • a accepta şi oferi feedback într-un mod constructiv şi sensibil.
  • a înţelege rolul greşelilor şi al conflictelor în promovarea dezvoltării echipei.

Munca în echipă se poate asocia cu lumea sporturilor. Lucrând împreună, o echipă sportivă poate reuşi o eficienţă maximă şi asta nu pentru că are cei mai buni performeri individuali, ci pentru că lucrează eficient împreună pentru acelaşi scop.

Atunci când se lucrează în echipă membrii se ajută între ei pentru a îndeplini orice sarcină, membrii experimentaţi îi ajută pe cei mai tineri, toată lumea contribuie cu diferite idei, ajungând la o soluţie bună într-un timp scurt. Echipa poate lucra eficient numai dacă toţi membrii recunosc punctele forte şi competenţele celorlalţi pentru a maximiza potenţialul echipei.

Pentru a realiza o muncă eficientă în echipă, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

  1. Echipa trebuie să fie echilibrată: echipa ar trebui să fie formată din membrii tineri şi membrii experimentaţi, aceştia din urmă aduc experienţa, iar cei tineri aduc ideile proaspete, îşi asumă mai multe riscuri şi sunt la curent cu cele mai noi tendinţe în tehnologie.
  2. Echipa are nevoie de o conducere adecvată: este important că şeful echipei să distribuie munca în funcţie de competenţele fiecăruia şi în mod egal, pe cât posibil.
  3. Echipa are nevoie de o bună comunicare: comunicarea este cheia, toţi membrii , inclusive şefii, trebuie să posede capacităţi bune de comunicare, pentru ca toată lumea trebuie să fie conştientă de funcţiile, sarcinile şi aşteptările sale.
  4. Echipa trebuie să identifice punctele forte ale fiecărui membru: pentru a îndeplini cu succes sarcinile de lucru este necesară expertiza fiecărui membru al echipei, aşa încât sarcinile fiecăruia să fie în concordanţă cu aptitudinile sale.
  5. Echipa trebuie să identifice necesităţile de specializare: membrii echipei trebuie să fie specializaţi pentru a îndeplini sarcina mai repede şi mai eficient.

Contribuţii pozitive la activităţile de grup

  • Să fii punctual
  • Să respecţi programarea
  • Să fii atent
  • Să ai o minte deschisă
  • Să iei cuvântul
  • Să te concentrezi pe probleme
  • Să respecţi contribuţiile celorlalţi

Contribuţii negative la activităţile de grup

  • Să întârzii
  • Să priveşti tot timpul la ceas
  • Să citeşti ziarul, să stai la taclale
  • Să ai idei preconcepute
  • Să nu iei cuvântul
  • Să te concentrezi pe persoane
  • Să faci remarci privind vârsta, sexul, etnia, apartenenţa politică sau sindicală, etc.

Să învăţăm de la gâştele sălbatice

Fiecare gâscă, atunci când zboară, formează un curent de aer care ridică pasărea din urma ei. De aceea, gâştele zboară într-o formaţie în formă de „V”. Formaţia respectivă crează 71% mai multă portanţă decât dacă păsările ar fi zburat singure.

Când una dintre gâşte părăseşte formaţia, simte, singură fiind, o rezistenţă mai mare a aerului care o determină să revină în formaţie pentru a beneficia de portanţa suplimentară oferită de pasărea din capul formaţiei.

Când gâsca din fruntea formaţiei oboseşte, trece în formaţie altă gâscă, preluând conducerea.

Gâştele din formaţie o susţin pe cea din frunte prin „ga-ga”-uri frenetice.

Când una dintre gâşte se îmbolnăveşte sau este împuşcată, alte două păsări părăsesc formaţia pentru a o ajuta pe cea rănită să-şi găsească un loc sigur jos, pe pământ, după care rămân cu aceasta până moare sau este din nou capabilă să zboare.

2.3 Comunicarea interactivă la locul de muncă

În Dicţionarul explicativ al limbii române a comunica înseamnă a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune.

Între oameni a comunica înseamnă a pune în comun idei, fapte, emoţii şi sentimente, opinii. Acestea circulă sub formă de mesaje. A comunica înseamnă a emite, transmite şi recepţiona mesaje.

Omul emite mesaje când vorbeşte, scrie, indică un obiect sau o imagine, zâmbeşte, se încruntă, răspândeşte un anumit miros etc.

Omul recepţionează mesaje când ascultă, citeşte, priveşte, pipăie, miroase , gustă.

Studiile spun…..

Individual îţi aduci aminte aproximativ:

  • 20% din ceea ce auzi
  • 30% din ceea ce vezi
  • 60% din ceea ce auzi şi vezi
  • 70% din ceea ce spui tu însuţi
  • 90% din ceea ce faci şi simţi în acelaşi timp

Sau altfel exprimat:

  • ce auzi – şi nu-ţi foloseşte – uiţi
  • ce vezi – poate îţi aminteşti
  • ce auzi şi vezi – ar trebui să-ţi aminteşti
  • ceea ce ai spus – probabil îţi aminteşti
  • ce faci tu însuţi – înţelegi

Reţineţi !

  • Comunicarea este inevitabilă;
  • Comunicarea este un proces permanent;
  • Comunicarea este ireversibilă;
  • Comunicarea se bazează pe informaţie;
  • Comunicarea presupune să ai un partener;
  • Comunicarea implică procese de acomodare şi ajustare a comportamentelor.

Comunicarea are un caracter dinamic. Este un proces complex, ce se particularizează în context diferite: există informaţii care se transmit genetic, informaţii care circulă în mediul social (cutume, obiceiuri etc.), în organizaţii.

Comunicarea umană se poate desfăşura pe niveluri distincte:

I. Comunicarea intrapersonală – este comunicarea individului uman cu sine însuşi, atunci când îşi ascultă vocea interioară. Astfel el se cunoaşte şi se judecă pe sine. Se întreabă şi îşi răspunde. Gândeşte, analizează, reflectează. Evaluează decizii. Repetă mesajele destinate altora.

II. Comunicarea interpersonală – permite dialogul cu celălalt. Ne ajută să-i cunoaştem pe ceilalţi. Ne cunoaştem mai bine pe noi prin imaginea lor despre noi. Ne ajută să stabilim, întreţinem, distrugem relaţii umane (prieteni, iubite, familie, cunoştinţe noi).

III. Comunicarea în grup – asigură schimburile în interiorul micilor grupuri umane. În cadrul lor individul petrece o mare parte din viaţa socială şi profesională. Se împărtăşesc cunoştinţe, experienţe, se rezolvă probleme, apar idei noi (consiliu de administraţie, cerc de prieteni)

IV. Comunicarea publică – orice gen de cuvântare, expunere, prezentare sustinută în faţa unui auditoriu de mai mult de 3 persoane.

V. Comunicarea de masă – este cea prin care informăm pe alţii sau suntem informaţi, panicaţi, amuzaţi, stresaţi de alţii prin intermediul comunicaţiilor de masă şi în afara unei relaţii interpersonale.

VI. Comunicarea informaţională ( Internetul )

După poziţia în cadrul unei organizaţii, comunicarea poate fi:

  • ascendentă (cu superiorii)
  • descendentă (cu subalternii)
  • orizontală (emiţătorul şi receptorul au poziţii egale)

Modelul general al comunicării umane

Elementele componente ale modelului general al comunicării sunt:

  • Emiţătorul – cel care transmite mesajul, iniţiază procesal de comunicare;
  • Mijlocul de comunicare– canal utilizat pentru ca mesajul să ajungă la receptor

Pot fi utilizate diverse categorii de canale:

  • Canale tehnologice: telefoane, computere, video, pagere, radio
  • Canale scrise: scrisori, rapoarte, afişiere, memo-uri, formulare, cărţi, reviste, ziare;
  • Canale faţă-n faţă: conversaţii, interviuri, întâlniri, prezentări, cursuri, lecturi.

Suportul tehnic al canalelor comunicării cuprinde mijloacele tehnice care pot veni în sprijinul procesului de comunicare: telefonul,calculatorul, faxul, telexul, e-mail-ul, internetul, mijloacele audio-video.

Mesajul – însumează într-o formă cât mai concisă ceea ce vrea emiţătorul să transmită;

Receptorul – reprezintă o persoană sau un grup de persoane cărora le este transmis mesajul;

Răspunsul – sau feed back-ul reprezintă reacţiile pe care le are receptorul la mesaj;

Zgomotul sau barierele – reprezintă orice distorsiune, perturbare ce apare în procesal de comunicare.

Barierele pot proveni din: surse fizice (deficienţe verbale, acustice, amplasament, lumină, temperatură, ora din zi, durata intîlnirii, etc.); surse semantice (vocabular, gramatică, sintaxă, conotaţii emoţionale ale unor cuvinte); implicarea negativă; frica; presupuneri subiective; agenda ascunsă (am o întâlnire după şedinţa asta….nu mai bine discutăm mâine?); diferenţele de percepţie; concluzii grăbite; stereotipii; lipsa de cunoaştere; lipsa de interes; emoţiile.

Metode de comunicare

De la începutul apariţiei sale pe Terra, omul a încercat să comunice. La început au fost gesturile, iar comunicarea nu putea avea loc decât când interlocutorii erau faţă în faţă.

Apoi au apărut cuvintele. În lume sunt în prezent peste 3000 de limbi vorbite, iar cuvintele ne permit să avem un dialog cu interlocutorul faţă în faţă dar putem comunica şi prin intermediul telefonului, robotului telefonic, al radioului.

Pe lângă cuvinte şi gesturi omul a folosit pentru a comunica şi imaginile. La început a fost argila, piatra, papirusul…. mai apoi hârtia, televizorul, calculatorul, mijloacele multimedia.

Scrisul a contribuit deasemenea la eficientizarea comunicării dintre oameni. În decursul timpului omul a folosit: tiparul, tipografia, poşta, telegraful, Internetul, faxul.

Ca forme sau metode de comunicare putem enumera:

1. Comunicarea verbală este folosită în viaţa de zi cu zi, dar şi în relaţiile interumane din cadrul unei organizaţii. Comunicarea verbală presupune existenţa a doi sau mai mulţi interlocutori, permite emiţătorului să observe cum a fost primit mesajul şi să-l modifice în funcţie de reacţiile receptorului. De asemenea facilitează comunicările delicate şi permite folosirea unei game variate de exprimare a unui mesaj (dialog, expunere, raport, prelegere).

Obişnuinţa exprimării verbale depinde de caracteristicile personalităţii ( claritate; acurateţe; empatie; sinceritate; relaxare; contact vizual) şi de ceea ce oamenii comunică prin voce ( volum; intonaţie; ritm; tonalitate; accent; viteză; folosirea pauzei.), precum şi prin manifestări vocale fără conţinut verbal (râsul, dresul vocii, oftatul, mormăieli, plescăituri, urlete, ţipete, fluierături etc.)

2. Comunicarea nonverbală poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală având şi un rol regulator şi de control a acesteia.

Elementele comunicării nonverbale sunt:

  • limbajul trupului – limbajul timpului,
  • limbajul tăcerii – limbajul spaţiului,
  • limbajul vestimentaţiei – limbajul culorii.

Limbajul Trupului

Corpul uman vorbeşte şi uneori spune mai mult decât gura. Unele gesturi sunt înnăscute: oamenii fericiţi zâmbesc, cei supăraţi au o figură tristă.

Poziţia corpului, mimica şi gesturile interlocutorului ne oferă informaţii utile cu privire la disponibilitatea lui de a comunica.

Când vorbeşti cu oamenii fii atent la semnalele emise de ei:

  • Dacă o persoană nu spune tot adevărul sau chiar minte atunci cel mai probabil se joacă cu ceasul de la mână, îşi scarpină gâtul, îşi freacă nasul, nu te priveşte direct în ochi.
  • Dacă interlocutorul e plictisit sau nu mai are timp să te asculte atunci el va deveni neliniştit, îşi va schimba continuu poziţia, se va uita des la ceas, va privi prin încăpere şi mai ales spre uşă.
  • Dacă interlocutorul este în schimb interesat de ce îi spui te va privi în ochi, se va apropia de tine concentrându-se la ce îi spui…..

Limbajul Spațiului

Fiecare om are un spaţiu personal, un teritoriu ce include aria din jurul său. Oamenii reacţionează diferit când sunt invadate zonele lor, ceea ce duce la o mulţime de implicaţii. După distanţe (aproximative), zonele sunt:

  • Intimă: până la jumătate de metru (doar celor apropiaţi sentimental li se permite intrarea)
  • Personală: până la 1 metru (este distanţa folosită cotidian)
  • Socială: până la 3 metri (păstrată faţă de străini – cei pe care în general nu-i cunoaştem)
  • Publică: peste 3 metri (când ne adresăm unui grup)

Limbajul Vestimentației

Este cert că trebuie să acordăm atenţie modului în care ne îmbrăcăm şi că prin aceasta comunicăm ceva celor din jur. Cu atât mai mult cu cât este o componentă a comunicării nonverbale pe care o putem controla relativ uşor.

Îmbrăcămintea trebuie să fie adecvată activităţii pe care o efectuăm. Totul trebuie să fie curat şi călcat.

Limbajul Timpului

Toţi ne aflăm permanent sub presiunea timpului. Folosirea eficientă a timpului presupune prezenţa unor trăsături de memorie, flexibilitate, spirit de observaţie, capacitate de efort, capacitatea de a stabili priorităţi. În funcţie de modul cum ştim să gestionăm timpul, putem afirma că folosim această resursă pentru a comunica.

Cel ce vrea să-şi utilizeze bine timpul va ţine cont de aspectele următoare:

  • Pune pe primul plan esenţialul.
  • Alege metodele de lucru care ţi se potrivesc cel mai bine şi care corespund sistemului şi stilului propriu de lucru.
  • Acordă importanţă autodisciplinei.
  • Fii flexibil.
  • Combate rutina.
  • Descoperă ritmul organismului tău.

Limbajul Tăcerii

A şti să taci e o calitate a omului preţuită din cele mai vechi timpuri. Chiar prin tăcere, oamenii comunică ceva: aprobare, dezaprobare, discreţie, raţiune, admiraţie, etc.

Apelăm la tăcere atunci când:

  • Dezaprobăm anumite opinii.
  • Dorim să nu divulgăm un secret.
  • Dorim să nu facem rău cuiva.
  • Apreciem că timpul poate rezolva o situaţie delicată.
  • Credem că dacă vorbim ne facem duşmani.

Limbajul Culorii

Culorile influenţează şi ele comunicarea. Ele evidenţiază atitudinea omului faţă de viaţă şi faţă de cei din jur. Fiecare culoare defineşte personalitatea omului. Culorile calde favorizează comunicarea, cele reci o inhibă. Culoarea vestimentaţiei folosite ne comunică o serie de lucruri:

  • Roşu – Om plin de sentimente.
  • Roz – Îmi place să iubesc, să fiu iubită, să am grijă de alţii.
  • Portocaliu – Sunt organizat şi hotărât să-mi realizez planul.
  • Galben – Doresc să discutăm.
  • Verde – Îmi place schimbarea.
  • Bleu – Sunt inventiv.
  • Bleumarin -Îmi place să fiu şef şi să dau ordine.
  • Negru – Ştiu foarte bine ce am de făcut.

Semnificaţia culorilor poate fi diferită în alte culturi. De exemplu în Europa negru e culoarea de doliu, în China şi Japonia albul.

3. Comunicarea scrisă reprezintă o componentă a comunicării umane.

Regula ce ar trebui să stea la baza oricărei comunicări scrise este: nu trebuie să scrii în aşa fel încât să te faci înţeles, ci în aşa fel încât să nu laşi , cu nici un chip, loc unei posibile neînţelegeri.

Putem comunica în scris prin intermediul mai multor mijloace: poşta, e-mail-ul, Internetul, faxul.